Apologia II - Ultima

Inscriptie arsa cu un instrument necunoscut pe o tabla de aur.
Pe fundal se observa litere runice - alfabet la care se pare ca Zgonea cu a sa exprimare simbolica a avut o mare contributie (click pentru a mari)

Acteon: Uneori, iubite Philoctet, cea mai mica inrudire lingvistica ne orbeste si ne facem sa ne spunem unul altuia frati, uitand ca minunile lumii ni le descopera doar Fortuna. Nu trebuie sa ispasim in intuneric, precum acel fiu al lui Algenor numit si Argus, temandu-ne de finalitatea propriilor stihuri. Functiunile gramaticale, exercitandu-si stapanirea asupra subconstientului, ne fac mai rigizi, si mai instapaniti de grelele catuse ale imediatului. Cum am mai fi primit noi, bieti muritori, binefacerea graului din carul lui Ceres daca am fi intrebat-o de posibilitatea germinarii pe timp de iarna? Trebuia atunci noi sa ne gandim la fitopatologie, sau doar la miracolul primirii?! Ca uneori, prietene, e mai greu sa primesti decat sa dai, iar cea mai grea 'primire' lumeasca este intr-adevar functia in cetate. In virtutea acestui spirit, astazi ne vom asterne gandurile deasupra acestui din urma aspect al lumii celor vechi. Una din putinele franturi ale oranduirii cetatenesti este vestita tabla "a lui Zgonea". Lasand la o parte cultul gnostic al 'cosmozgoniei' strivit de curand sub propriile-i excese, vreau sa vedem daca putem afla cele ce se cuvin a fi aflate. Fiindca, iubite prieten, "nimitur in vetitum, semper cupimusque negata" cum spunea Ovid. Haide acum sa purcedem in aceasta placuta interdictie! Ce crezi ca era in primul rand Zgonea? Aflam de la inceput ca 'declara', avusese 'o declaratie' (a carei nuanta o vom discuta la timpul potrivit). Acest cuvant provenit se pare ori din latinescul verb declarare (de+ clarus), ori din mai vechiul *kelə- , radacina proto-indoeuropeana care inseamna cu aproximatie 'a numi', 'a striga'. Ce a vrut sa 'clarifice' Zgonea (intr-o de+clarus mai nuantata) si cine il investise cu acest distins onor?

Philoctet: Prietene! Cu greu puteam spera la niste indicii mai pretioase pentru a porni la drum. Ai pomenit intr-adevar de cetate si cetateni. Pe greaca, polis - si politica e intr-adevar terenul pe care speram sa prinda radacini cercetarile noastre. De la ontologic, astfel, trebuie implinita trecerea la etic si politic. Nu mai intrebam "ce este?" (τι εστι) ci "ce trebuie sa fie?". Acest salt in gandire nu trebuie perceput ca unul ce afecteaza strict continutul rostirii noastre, in joc este insasi esenta relatiei intre Bine si Adevar. Schimbarea opticii este de astfel anuntata inca din primul enunt, sa zabovim astfel putin asupra lui. Acteon a sesizat corect nuanta: Zgonea nu spune, graieste, transmite, nu intreaba, afirma, isi da cu parerea ci declara. Rezultatul actului de a declara este, evident, declaratia. De ce insistam din nou asupra unei tautologii? Zgonea a declarat o declaratie. Veti rade, ce putea declara el altceva? Si totusi! Scopul unor asemenea repetitii nu este parodia, atentia trebuie atrasa asupra diferentei intre activitate si rezultatul activitatii. Declaratia nu poate exista decat acolo unde exista politica si justitie. Declaratia nu are nimic in comun cu adevarul inteles ca stiinta, ca des-coperire a fiintei fiintarii. Ea reprezinta responsabilitatea luata fata de propriile ganduri si exprimarea corecta a acestora in taramul politic. Se declara atunci cand subiectul declarant nu mai e o simpla fiinta umana care isi da cu parerea cu privire la una-alta, ci atunci cand el e cetatean, adica membru al unei comunitati active politic. Am terminat?Am epuizat oare cu aceste franturi de ganduri cuvantul ne care ne legam de parca nu am avea altceva mai bun de facut? De ce totusi atata tevatura in jurul unei declaratii, si tocmai a unei declaratii a lui Zgonea? Intr-o democratie ideala, toti cetatenii se intalnesc in forum si dezbat si isi dau cu parerea pana se pun de acord. In momentul in care numarul cetatenilor face imposibil un asemenea proces, ei isi aleg reprezentanti. In momentul in care numarul deciziilor care trebuiesc luate in fiecare moment impiedica, pragmatic vorbind, dezbaterea pe indelete a fiecarei hotarari, tot procesul este sublimat si ce mai ajunge la popor din aceasta sublimare este nimic altceva decat declaratia. Timpul fizic nu ajunge ca fiecare sa se explice complet inainte de a face un pas mai departe, asa ca politicianul declara. Cuvantul lui are greutate, el sta pentru intreg procesul hotararii si, pe deasupra, pentru hotararea luata. Faptul ca Zgonea declara ne spune astfel deja ceva despre sistemul politic in care el activa. Mai mult, ne spune ca aceasta declaratie nu trebuie luata ca simpla exprimare a unei opinii, felul in care ea va fi structurata, justificarile care sunt oferite si concluziile la care se ajunge sunt imaginea condensata a intregului proces politic al lumii pe care incercam sa o ghicim in spatele spuselor lui.
Declaratia incepe, asadar, cu propozitia introdusa printr-un conditional dublu "Daca ar fi sa fiu corect cu mine insumi". Inca de aici ne loveste confirmarea observatiei facute mai sus: Zgonea nu vorbeste despre ce este ci despre ce ar putea, eventual ar trebui sa fie. Ce ar trebuie sa fie? Corectitudinea. Dreptatea. Care este fundamentul acestei dreptati, de unde pleaca ea inainte de a deveni Justitie? Zgonea ilustreaza, iata, sub ochii nostri, acest fundament: el este raportul individului cu sine insusi, iar acest raport trebuie sa stea sub semnul corectitudinii. Daca pe plan ontologic am putea porni de la acel γνῶθι σεαυτόν, cunoaste-te pe tine insuti, despre care se spune ca statea scris la intrarea in templul din Dephi, pe planul etic inceputul suna "sa fiu corect cu mine insumi". Cu toate acestea, Zgonea nu postuleaza un imperativ, inceputul declaratiei sale sta sub semnul unui conditional. Am epuizat oare implicatiile acestui conditionat trimitand spre esenta eticului? Am incredere ca Acteon va sti sa mearga mai departe si sa ne incante cu iscusinta deslusirilor sale acolo unde cugetul meu sarac va fi dat gres.

Singura schita a amforei lui Zgonea ramasa in patrimoniul cultural universal.
Pe inscriptie putem citi (de la dreapta la stanga, orizontal):
"Atunci era un timp/ iar acum este/ alt timp"

Ateon: Iscusit ai formulat iubite! Iscusit si drept! Ai subliniat ca subiectul declarant se trans-forma datorita indatoririlor pe care le poarta. Foarte bine! Acum sa urmarim textul: "Daca ar fi sa fiu corect cu mine insumi (...) si atunci am avut o indoiala". Observam ca intr-un anumit moment istoric Zgonea a avut o indoiala. O indoiala pe care a tinut-o ascunsa sub datoria cetatii. E o reformulare si o reconfigurare a subiectului purtator de ratiune, purtator de responsabilitati. Astfel, pe planul etic as putea completa la cele ce ai spus: sa fiu corect cu mine insumi, sa fiu corect cu cetatea. Mi-ai putea reprosa ca cele doua elemente nu sunt legate intre ele decat printr-o conditionalitate ambivalenta. Dar asta e o eroare, deoarece insusi cetateanul 'trebuie' sa reprezinte interesele cetatii materializate individual. Asta a incercat si Zgonea, si e exemplul pe care l-a lasat posteritatii si interpretarilor istorice. Pentru ca insusi cuvantul "Corectitudine" pe care l-a folosit Zgonea ce inseamna? Vine din latina bineinteles si inseamna aproximativ "a aduce la regula" (cum/com/con + regere). El deci s-a adus pe sine la regula cetatii. Crezi totusi ca Dreptatea se poate face fara Corectitudine? Cei vechi spuneau ca nu, Zgonea insusi isi suprima 'regula' interioara umana (regere) pentru a o face Dreapta. Dreapta cu cine? Cu cetatea, bineinteles. In aceasta maniera eu sunt inclinat sa cred ca declaratia lui Zgonea este o penitenta in care isi re-cunoaste public slabiciunile. Sa luam aminte! Sfarsitul este cheia, asa cum indo-europenii porneau de la rezultate la principii - punand pe primul loc efectul. Fragmentul ne spune: "Deci nu pot sa regret ca am votat. Atunci era un timp, acum este alt timp". Ce inseamna asta? Inseamna ca in 'acel timp' care 'era' ,Zgonea era corect cu sine insusi, insa era incorect cu cetatea (in fragment Grupul Parlamentar). Si astfel iti raspund si de ce nu postuleaza un imperativ: indreptarea vine prin respectul deciziei luate. Probabil nici nu poate pune la socoteala o alta optiune, impotriva careia sa fie postulata o atentionare apriorica. Nu trebuie sa regreti 'decizia luata', fiindca asa cum spune el: nu poti sa regreti asa ceva. Restul textului este destul de ambiguu. Am sa incerc sa-ti expun rezumatul prin dioptria mea: Daca majorarea era pentru profesorii din provincie, atunci Zgonea ar fi fost deacord- fiind in acord cu starea de incorectitudine (care 'era'). Insa el a respectat decizia despre care a vorbit putin mai devreme. Laude! Apoi aflam ca majorarea de 50% ar fi insemnat totodata pentru profesori si pierderea locului de munca, de profesie. Ceea ce ar fi afectat bunul mers al cetatii, desigur. O, fortuna! Intai sa le dam circ, si apoi paine?Insa profetic, Zgonea ne spune ca atunci "cand iesim din criza, se pot face si majorarile salariale". Deci e posibila revenirea la o stare de incorectitudine! Stare care a fost anulata prin acordarea individuala cu acel Grup Parlamentar. Incorectitudine --> Corectitudine + Polis --> Incorectitudine. Si insasi e ciudat ca starea de identitate a individului cu polisul este numita 'Criza'. Probabil se refera la o criza a formelor nereglate, pasiunilor distrugatoare... Sau poate insusi Zgonea era un dansator! Crezi ca asta a vrut sa ne spuna subsidiar Zgonea cu dictonul "Atunci era un timp, acum este alt timp"? Dar oare acest postulat al devenirii istorice nu este 'prea' hegelian pentru acele timpuri cand oamenii inca se infruptau din seva epocilor eroice? Sau poate chiar aceasta presupusa alternanta a fost si cauza decadentei?

Philoctet: Marite Acteon, preabunule, deja primele incercari de a reflecta asupra acestui text ne-au lamurit cu privire la imensitatea sarcinii cu care ne confruntam. Si nimic nu e mai omenesc decat sa fii coplesit de o asemenea provocare si sa iti indrepti involuntar privirea catre piscuri mai usor de cucerit. Si totusi, cuvintele lui Zgonea sunt pentru noi o soarta, ele ne vorbesc din strafundurile abia ghicite ale unei istorii care ne-a facut ceea ce suntem. Stoici trebuie sa insistam asadar in sfortarea de a le ghici sensul: poate ca concluziile atinse ne vor arunca in extrema cealalta si Zgonea se va arata a merita nimic mai mult decat izgonirea din cetate si alunecarea inapoi in uitare. Pana a fi parcurs insa pana la capat acest drum, nu putem sti. Dupa cum bine ai remarcat, Acteon, fragmentul pune in cumpana o serie de teze asupra statului si dreptatii, teze pe care va trebui sa le discutam pe indelete. Inainte de asta insa, si poate tocmai pentru a pregati mai bine o posibila abordare reusita, as vrea sa ne mai aplecam vremelnic peste propozitia care incheie declaratia: "Atunci era un timp, acum este un alt timp". Este timpul aici echivalent cu devenirea? Si daca da, este aceeasta devenire una dialectica, hegeliana, sau ne-ar ajuta mai bine conceptia despre "nevinovatia devenirii" a unui Goethe sau Nietzsche sa intelegem cuvintele propuse spre interpretare? Pana acum ne-am permis doar speculatii. Clar este un lucru: meditatia despre timp este cauzata aici in primul rand de o raportare la adevar: ceea ce atunci era valabil nu mai este acum, si invers. Daca acum este evident ca o majorare salariala ar fi o absurditate, atunci aceasta majorare era in mai multe sensuri motivata. Era sau parea? Intrebarea fundamentala aici e: cu timpul se schimba adevarul sau se schimba parerile despre adevar, stiinta oamenilor cu privire la adevar? Zgonea avea intr-adevar destule justificari sa voteze pentru majorare atunci, dar nu era asta din cauza ca situatia in adevarul ei ii era incomplet cunoscuta? Mai mult, despre ce adevar vorbim aici? Faptul ca salariile profesorilor trebuie majorate cu 50%, sau nu, nu este un adevar al fiintarii, un adevar pe care sa il cautam in natura in speranta ca il vom gasi si intelege. In joc aici e o decizie politica, care, la randul ei, se bazeaza pe aprecierea corecta a unei serii intregi de relatii si raporturi de puteri. Putem vedea limpede ca, cu cat severitatea noastra si straduinta de a deslusi aceste probleme creste, cu atat mai clar ne apar dificultatile cu care ne confruntam: ele sunt atat de ordin etic/politic cat si gnoseologic, asta lasand la o parte problema originara a interpretarii. Poate ca e timpul sa ne oprim pentru moment la intrebari si sa zabovim asupra lor, in loc sa ne grabim a oferi concluzii si retete rapide pentru a termina cu acest text si a ne spune, multumiti de sine, ca l-am inteles. Il las asadar pe Acteon sa duca la randul lui aceeasi lupta, in mentinand speranta ca efortul nostru conjugat ne va putea aduce pe calea cea buna.

Apologia I - Ironica si scurta incursiune in antichitate

Philoctet: (...) Pentru a putea gandi cuvintele care, in omniprezenta lor aparent nejustificata, ne construiesc realitatea imediata, trebuie sa le facem sa ne dea din nou de gandit. Sa le opacizam. Pentru asta e nevoie o alta privire - privirea unuia pentru care intreaga cultura ce inconjoara si produce aceste texte e o necunoscuta completa. Ne apropiem de ele cu sfiala si curiozitatea unui Acteon care a incercat sa intre-zareasca goliciunea zeieasca a Dianei. Ne apropiem cu incercarea de a uita tot si de a reconstrui dintr-un manunchi de sensuri instabile lumea pe care am parasit-o, de data asta in structurile ei fundamentale. Un fragment din putinele pastrate din opera lui Gigi Becali ne va da primele impulsuri si indicatii pe drumul catre o gandire originara.
Tovaras de drum imi va fi un apologet becalian de mare substanta si intindere a carui rostire va fi ca fulgerul pentru bijbaiala mea stangace.

Acteon: Din opera becaliana ne-a ramas putin. Prea putin pentru a creiona un sistem filosofic. La Becali trebuie sa ne intoarcem pasii atunci cand ne este sete de adevar, de dictonuri. Ne adapam, fireste, din ochiurile izvoarelor sale si ne inclinam in fata tunetelor pe care incercam sa le intelegem. Motivul Stelei este nelipsit din Era Becaliana. In "cronicile estadionale", recent descoperite de arheologi sub ruinele Academiei Giulestene se vorbeste mai detaliat de cultul Stelei si de ofrandele miilor de oameni care cantau, dansau si se sarutau mancand seminte de floarea soarelui (o planta astazi necunoscuta dar care se banuieste a fi insamantata prima data de preotii becalieni in legendarele gradini ale Piperosului). Pasajul de fata pare a fi un fragment extrem de important: reflecta raportarea Logosului la cultul Stelei, al carei Inalt Preot a fost Becali insusi. Crezi in multilateralitatea fiintelor in cuprinsul aceluiasi Logos? Sau ce a vrut Becali sa evidentieze prin "argumente logice"?

Philoctet: Ai pomenit Logosul. Sa ne intoarcem la textul becalian, unde cuvantul apare de doua ori, si sa zabovim asupra acestor aparitii pana cand vom putea spera la o revelare a sensului lor. In prima fraza Logosul este pus in relatie de identitate cu gandirea becaliana. Panduru a spus, astfel, "exact cam ceea gandeam eu si ce era logic". La expresia "exact cam" va fi necesar sa revenim mai tirziu, deocamdata sa ramanem la identitatea dintre gandirea becaliana si λογοσ. Cu ce fel de identitate avem de-a face aici? Intrega gandire teologica si metafizica apuseana sta in cumpana:
Pretinde Becali aici ca gandirea lui se impartaseste din Logosul divin prin faptul ca ceea ce gandeste el si logosul sunt identice? Trebuie sa retinem ca acest ganditor vorbeste din alt loc decat cel al epocii tehnicizarii si secularizarii logicii in "logistica". E clar ca pentru el a gandi logic nu inseamna pur si simplu a urma niste reguli formale de gandire. De unde e asta clar? Ne aventuram oare in speculatii goale de dragul unui amuzament ieftin? Pe ce se fundeaza premisele noastre? Sa zabovim putin asupra celui de-al doilea context in care Becali se refera la Logos. El spune despre Panduru: "chiar daca acuza sau contesta, avea argumente logice si imi place cum gandeste". Unitatea dintre Adevar si Frumos este postulata aici, pentru cei ce stiu sa citeasca printre randuri. O gandire care se impartaseste din Logos e in mod necesar frumoasa (am putea adauga oare, "si buna"? Ramane de vazut). In acest context am putut smulge prima observatie fundamentata: Logosul la care face referire Becali nu este cel strict formal, datator de reguli ale gandirii, si care domina traditia filozofica inca de la Kant. Este un Logos intemeietor, intemeietor de lume. Totusi nu putem trece peste acest "cam exact". Despre Panduru se relateaza ca a ar fi spus "exact cam ceea ce gandeam si eu si ce era logic". Acteon, cum este de vazut acest exact cam? E oare o contradictie aici? Poate constitui asta un repros la adresa gandirii becaliene? Sa ne amintim de un alt ganditor care isi spunea spusa in contradictii, si anume Heraclit: "ne scaldam in acelasi rau si nu ne scaldam. Suntem si nu suntem" (Fragmentul 49). Poate ne poti oferi tu cheia acestei aparente contradictii.

Acteon: Dragul meu Philoctet, frate intru cautare, a porni de la postulatul identitatii in opera Becaliana inseamna a da satisfactie prejudecatilor noastre de fiinte batrane. Incearca sa-ti imaginezi lumea in care el trebuia sa lumineze: oamenii nu stiau sa jongleze cu mingea grea a moralitatii, se faultau pentru lucruri minore ca apoi sa fuga in offsaid, exilandu-se departe de privirea lui Becali, poate rusinati. El trebuia sa ude acesti scaieti si sa le dea flori. Panduru, caci acum stim sigur ca despre el se vorbeste, ni se spune ca facea unele afirmatii despre Steaua. In repetate randuri! Nu ni se spune ce Contesta, si ce Acuza, insa este improbabil sa fi lovit in cultul becalian. El a spus exact cam ceea ce gandea si Becali, in repetate randuri! Este foarte important, deoarece aici se face evident trimitere catre vechiul mit al celor trei incercari initiatice. Putem specula si spune ca prima oara Panduru a acuzat - reflectand conceptia primara, animalica de a ataca ceea ce nu intelegi; a doua oara Panduru a contestat - vezi ca acum Intelegea ce inainte acuza orbeste, dar Contesta, cazand prada ispitelor mandriei. A treia si ultima oara abia "avea argumente" si gandirea ii era placuta de Becali. Vezi tu, prietene, ca in tot acest timp, Panduru nu a fost certat, batjocorit sau luat in ras. Becali l-a ascultat, privindu-l poate ca pe un copil, deoarece stia exact cam ceea ce gandea.
Aici ajung si la segmentul cel mai important din fragment "a spus exact cam ceea ce gandeam". Eu cred ca aparentul antagonism nu face decat sa afirme limita apriorica a oricarui initiat. Ultram bibis? Aquam am undam? (Tu ce bei? Apa sau unda?), spuneau latinii facand clar distinctia dintre element si elementizare palpabila, pe care initiatul o poate percepe. Pozitia lui Becali nu poate fi una de egalitate, acesta impartasindu-se direct din Apa heracliteana. Si totusi dialogul in acest caz nu este un procedeu exterior si accidental de cercetare, este expresia esentiala a efortului in comun pentru degajarea adevarului captiv in spiritele noastre. Fiindca si spiritul ne este o capcana asemanatoare trupului pentru focul curgator al Sensurilor becaliene. Eu cred ca initiatul putea cunoaste doar Frumosul la fel de bine ca Becali, in timp ce Logosul nu ii era impartasit pe deplin. Aduc drept argument jocul cu mingea in templu, din a carui frumusete se impartaseau si initiati si neinitiati. Crezi totusi ca Becali cunostea Frumosul in aceeasi masura in care cunostea si Binele? Fiindca fragmentul nostru se termina abrupt cu "In plus Becali s-a..." de unde putem deduce un eventual aport adus ultimei sale idei care este o afirmatie estetica.

Bustul lui Becali descoperit in nisipurile Nubiei de catre arheologi turci (1822)

Philoctet: Frate Acteon, observatiile tale imi hranesc speranta ca drumul incercarilor noastre ne poate conduce spre o intalnire autentica cu textul becalian. Problema binelui se impune in continuarea interpretarii noastre si, plecand de la ea, eticul si politicul nu ne pot ramane straine. Ne este permis oare sa mergem cu speculatiile atat de departe? Tot ce avem e un enigmatic "In plus, Becali s-a...". Intr-adevar, fraza e enigmatica prin caracterul ei fragmentar, dar nu ne spune inceputul ei deja atatea cat timp stim sa fim dintre cei care asculta? Fraza trimite catre o actiune, promisiunea ei e ca Becali nu va ramane la nivelul de contemplare a gandirii lui Panduru ci isi va si in-faptui gandul, intrand astfel in lumea eticului si politicului. Marturii disparate par sa confirme de altfel ipoteza cum ca Becali, asemenea lui Platon, nu a rezistat ispitei de a isi vedea ideile adeverite in realitatea practica. Si totusi, ne-am grabit sa trecem la predicat, neglijand inceputul propriu-zis al frazei. Fraza incepe cu rostirea lui "in plus". Acest in plus introduce de obicei un aspect secundar, o completare celor deja spuse, care insa ca importanta nu sta pe aceeasi treapta cu ele. Ce sunt "cele deja spuse"? Suntem departe de a putea da un raspuns final. Am mentionat insa Logosul (adevarul) si frumosul. Sa intelegem de aici ca binele, ca exprimat in existenta concreta la nivel etic si politic, e un aspect secundar frumosului si adevaratului? Limba noastra ne da un indiciu in acest sens, in verbul "a se adeveri". Ce se adevereste in mod esential? Adevarul, fireste. In treacat fie spus, nu este aici locul sa ne ferim de astfel de tautologii, asa cum nici postulatele identitatii si non-contradictiei nu trebuie luate ca legi inalienabile ale gandirii pana nu au fost gandite in istoria lor. Inapoi insa la adevar. Unde se adevereste adevarul? In realitate, realitatea fiind aici eticul si politicul, actiunea, infaptuirea. Ce urmeaza asadar, ce este anuntat prin acel "In plus, Becali s-a..." este adeverirea unui adevar care nu poate fi descoperit in fapt ci poate fi doar in-faptuit. Fapturile nu sunt nimic altceva decat in-faptuiri ale adevarului. Fapturi suntem insa si noi, cei care scriem randurile astea. Etica si politica, Binele asadar, nu poate fi infaptuit asadar in viziunea becaliana decat in conditiile cunoasterii adevarului de catre o gandire care se adapa de la izvoarele logosului (Ce bea atunci, draga Acteon, apa sau unda?). Frumosul a fost deja stabilit ca reflexie a adevarului. Ganditorului, prietenului intelepciunii adevarul nu poate decat sa ii placa, mai mult, lui nu poate sa ii placa decat adevarul: "avea argumente logice si imi place cum gandeste". Asociindu-l cu λογοσ, subordinandu-l chiar acestuia, am facut cativa pasi inspre intelegerea esentei adevarului la Becali. Cativa pasi neajutorati, e drept, cativa pasi care fara sprijinul prietenului Acteon sunt condamnati sa ramana doar atat. Prietene, am zabovit atat asupra unor cuvinte si am lasat altele neatinse. Despre ce a vorbit Panduru? Despre Steaua. Din fragmente disparate stim amandoi ca este vorba despre un club de fotbal, despre un club al jocului cu mingea. De ce tocmai joc si de ce tocmai Steaua? Ascunde acest nume nimic mai mult decat referirea la o realitate fizica? Ascunde ideea de joc nimic mai mult decat practicarea organizata a unui sport? Am nevoie de ajutorul tau pentru a ne apropia de ceea ce vizeaza astfel de intrebari.
("Timpul e un copil care joaca arsice", spune Heraclit in fragmentul 52)

Acteon: Ai spus, iubite Philoctet, ca Becali urma sa treaca la o actiune. La o adeverire a adevarului.Insa eu pun accent pe particula reflexiva a pasajului: "In plus, Becali s-a..." - pe el insusi! Lasand la o parte nenumaratele inflorescente ale unei astfel de exprimari, eu tind sa trag o singura concluzie: el era predestinat sa se..., trebuia sa se... ca un aport logic adus in sprijinul sau si al initierii lui Panduru. Am expus teza, iar acum voi dezvolta si ne vom lamuri amandoi cercetand. La inceputul incercarilor initiatice ne aflam inafara explicatiei lui Becali. Ne aflam in illo tempore, cand neinitiatul nici macar nu acuza - cand traia culpabilitatea tacerii necreatoare. In decursul procesului ce trebuia sa urmeze (si care nu stim cat a durat!), materia se transforma, de fapt sa pregateste a primi. A primi ce? Desigur ca aprecierea lui Becali, care este una estetica, nu de conjunctura. Pe baza acestora eu cred ca ceea ce trebuie sa intelegem este de fapt finalitatea estetica a lucrurilor, precum si scopul acestora. Logosul nu este logos daca nu se afla in Frumos. Dupa cum spune si Becali: "a spus ceea ce era logic, si exact cam ceea ce gandeam si eu". Am inversat termenii doar pentru o subliniere mai atenta. Repet: afirmatiile de initiere ale lui Panduru (aceste strigate de ajutor de fapt) erau logice dar incomplete - ele nu erau frumoase (precum Becali si gandirea sa).
Acum voi incerca sa-ti raspund la intrebari. Steaua existase ca institutie ecleziastica si inainte de venirea lui Becali. Se vorbeste in istoriografie de risipirea semintelor de floarea soarelui, de non-virtutile care dominau acea perioada sumbra si mai ales de nestiinta proverbiala a unor falsi-preoti (care dupa cum stim au sfarsit cu totii anonimi, autoexilati de rusine). Ei jucau arsice cum l-ai parafrazat putin mai devreme pe Heraclit (un anonim discipol becalian). Venirea lui Becali in fruntea acestui cult nu ne-a ramas scrisa nicaieri. Insa putem deduce anumite observatii din alte descoperiri arheologice. In perioada contemporana acestei veniri (de-veniri mai exact) s-au construit cu aproximativ 60-70% mai multe teatre si s-au scris in aceeasi proportie mai multe comedii. Este un fapt care arata puterea poporului de a subtiliza si de a ironiza. Deasemenea, lanturile de aur de la gatul, bratele si gleznele cetatenilor au crescut in greutate cu 1200-1300gr. - influentand dezvoltarea coloanei vertebrale, a nervilor spinali si al lobului occipital - sediul cortical al analizei vizuale si al receptarii luminii. Deci putem afirma ca intr-adevar cetatenii au devenit mai iluminati. In continuarea celor spuse, cred cu tarie ca Steaua nu practica in templele sale un "Joc cu mingea", ci un spectacol cvasidimensional in care se materializau invataturile becaliene. Iti imaginezi, prietene, zeci de mii de spirite initiate manifestandu-se becalian? Urmand toti pasii pana la salvarea estetica a gandirii? Eu insa am o intrebare al carei raspuns nu-l putem decat specula. Ce il adusese pe Panduru in starea de mizerie ontologica la care se afla inaintea initierii? Ce crezi ca nu infaptuise el, sau ce era neinfaptuit in curgerea vietii sale? Fiindca e un caz de la care putem generaliza si afla mai multe despre restul lumii neluminate de Becali...Prietene, mai esti?

Philoctet: Pe nesimtite ai adus discutia la Panduru si cred ca nu in van. Cred ca numai intelegerea rolului jucat de Panduru in toata aceasta poveste ne poate apropia de telul nostru. Suntem si noi niste Panduru sau, macar, am putea fi? Sa vedem daca ne putem astepta de la ajutor din alta parte. Tot ce stim despre personajul istoric Basarab Panduru inafara fragmentului becalian se afla intr-un pergament nedatat, aflat in prezent in Muzeul Civilizatiei Antice din Berlin:

Este vorba deci de anul 1994 A.D. si, mai mult ca sigur, despre acelasi "joc cu mingea" care ii era lui Becali atat de placut. Destinul lui Panduru pare sa fi stat deci, cel putin initial, sub semul ratarii, negativitatii. Asta reiese clar si din fragmentul becalian, din care aflam ca, vorbind despre Steaua, Panduru nu ezita sa acuze si sa conteste. Acteon a interpretat deja acest aspect foarte iscusit dintr-o perspectiva evolutiv-initiatica. Sa vedem in ce masura putem construi mai departe pe temeliile acestei interpretari. Intai, intrebam din nou, e vorba de Panduru aici sau de Becali? E vorba de Panduru, in masura in care pe el se focalizeaza acum deslusirea noastra, e vorba de Becali, in masura in care intreg manunchiul de eforturi interpretative are drept tel intelegerea rostirii sale. Cercul arata deci astfel: Becali - Panduru - Becali. Plecand de la Becali incercam sa il intelegem pe Panduru pentru a putea reveni putin mai luminati la sensurile becaliene. Faptul ca Panduru contesta si acuza are clar o conotatie negativa pentru Becali, evidenta prin formula "chiar daca (...) avea argumente logice". Negativitatea in sine nu e insa echivalenta raului, stim inca de la Hegel ca negativul este la fel de esential ca fiinta insasi in procesul evolutiv. Negativul propagat de Panduru era insa, in prima faza, unul arid, care distruge fara sa creeze nimic in loc, care lasa in urma sa desert si fum, un negativ razbunator in locul unuia razboinic. In momentul asumarii logosului, dupa cum Acteon insusi a subliniat, negativul lui Panduru intra in schema dialectica a unei "certi" productive, o cearta in jurul adevarului. Caci adevarul nu poate fi decat produsul logosului, iar cearta care cauta adevarul nu poate fi decat o cearta cu argumente logice. Rezultatul e inevitabil: lui Becali ii place acum gandirea lui Panduru. Faptul ca Panduru nu spune totusi decat "cam" ceea ce gandea si Becali, asta poate insemna pe de o parte ca adevarul lui Becali nu este unul care sa iti pice in poala o data ce ai invatat sa argumentezi logic, ci unul care poate fi obtinut doar la finalul unui intens travaliu. In acelasi timp, ducand mai departe interpretarea pe linia dialectica, putem sesiza cat de esential este acest "cam" din alt punct de vedere. Faptul ca intre gandirea lui Panduru si cea becaliana nu s-a instalat inca identitatea e vital pentru continuarea a ceea ce am numit "cearta". Cearta este insasi viata spiritului in drum spre adevar (daca e sa folosim limbajul hegelian) in timp ce identitatea inerta si nemiscata nu poate aduce decat moartea si e la fel de arida ca desertul negativitatii razbunatoare initiale a lui Panduru. Astfel, ceea ce Acteon a explicat despre Panduru la nivel existential (reflexul primar animalic, mandria samd) se confirma acum la nivel ontologic. Nu au ajuns oare teoriile recente ale intersubiectivitatii la aceleasi concluzii, pornind insa de la alte premise? Nu e singurul adevar pe care ele il accepta rezultatul unei certi continue intre muritori, unei certi "cu argumente logice" care nu considera nici un rezultat final si nici un adevar drept altceva decat o pace temporara? Mai este nevoie oare sa amintesc ca Heraclit scria cu milenii inaintea avansarii tuturor acestor teorii complexe "Războiul este tuturor lucrurilor tată "? Pentru cei care trec prea repede peste astfel de spuse si le traduc prea usor in limbajul de astazi merita adaugat ca razboiul inteles de Heraclit este o determinare ontologica a fiintei si nu o lupta oarba intre muritori pentru bani, teritorii si idealuri naive si vagi.
Poate că e timpul sa ne despartim de fragmentul becalian. Arcul descris de gandirea sa cuprinde, dupa cum am vazut, intreaga gandirea apuseana si se adapa din acelasi izvoare ale intelepciunii ca presocraticii a caror opere ne-au ramas si ele in forma fragmentara. O didactica tragere de concluzii imi pare aici inutila si pretentioasa. Ne aflam in continuare pe drumul gandirii si micile bogatii pe care am indraznit sa le intuim si intre-zarim in fragmentul discutat nu au valoare decat in masura in care ne vor purta mai departe pe acest drum. Il las deci pe Acteon sa ne introduca in atmosfera urmatorului loc de popas si de zabava.